duminică, 14 mai 2017

Luna mai, luna Fecioarei Maria



Ziua a XIV-a - 14 mai

ÎNJURĂTURA - HULA

"Sufletul meu preamăreşte pe Domnul" (Lc 1-46). Când sufletul Maicii Domnului s-a deschis pentru o singură licărire, ne-a fost dăruit un imn de slavă şi de iubire care ne descoperă cât de plină de Dumnezeu şi cât de perfectă este desăvârşirea laudei lui Dumnezeu. (Ef 1,12) La polul opus este un alt suflet: cel al hulitorului. Şi aici hula vine din interior şi descoperă lipsa lui Dumnezeu din suflet şi ofensa adusă datoriei de a cultiva slava lui Dumnezeu.
Hula este un păcat teribil, păcat de moarte, o foarte mare insultă care i se aduce lui Dumnezeu, Maicii Domnului, sfinţilor şi la tot ce-i sfânt.
Sfântul Ieronim ajunge să spună că: "orice păcat este uşor dacă se pune în comparaţie cu hula."
Prin hulă (înjurătură) omul se ridică împotriva lui Dumnezeu, dă scandal, e provocată "mânia lui Dumnezeu" (Col 3,6) şi aduce nenorocirea de a pierde harul lui Dumnezeu.
Padre Pio din Pietrelcina definea înjurătura "limba diavolului" şi se mâhnea foarte mult când o auzea, încât scria astfel părintelui său spiritual: "Cât de mult sufăr, părinte, când văd că Isus nu este respectat de oameni; dar ceea ce este mai rău e că este insultat şi, mai mult decât toate, cu acele înjurături îngrozitoare. Aş vrea să mor sau cel puţin să devin surd, decât să mai aud atâtea insulte pe care oamenii le aduc fui Dumnezeu."
Ce delir mintal îi apucă pe oameni de-i pune să înjure? înjurătura este impietate inspirată de diavol şi o neruşinare de oameni nebuni. Altfel nu se poate explica.

Mai degrabă martiriul

Câţi martiri n-au preferat să-şi verse sângele decât să blesteme? Câtă cinste pentru credinţa creştină!
Când sfântul Policarp, un bătrân venerabil, episcopul oraşului Smima, a fost dus la locul de chinuri, proconsulul roman i-a cerut: "Blestemă-l pe Cristos şi te voi lăsa liber". Înainte de a da răspunsul, sfântul Policarp a ridicat ochii spre cer şi apoi a zis: "Sunt 80 de ani de când îl slujesc pe Domnul nostru Isus Cristos şi în tot acest timp El nu mi-a făcut decât bine şi acum să-l blestem? El este Dumnezeul meu, Mântuitorul meu, Binefăcătorul meu cel mai mare".
A înfruntat moartea cu un mare curaj şi a fost o moarte strălucită în faţa tuturor.
Aproape la fel s-a întâmplat şi cu curajoasa fecioară Apollonia. I-au scos cu brutalitate dinţii. Apoi voiau ca să rostească injurii şi blesteme, altfel ar fi aruncat-o într-un rug deja pregătit. În aceste condiţii sfânta n-a mai aşteptat nici să fie aruncată. S-a eliberat de legături şi s-a aruncat singură în foc.




Obligaţia de a îndrepta răul făcut

Sfântul Augustin spune: "Hulitorii lui Cristos care domneşte în ceruri nu sunt mai puţin vinovaţi decât aceia care mai înainte l-au răstignit, pe pământ". Din aceasta decurge obligaţia de a dojeni şi corecta pe toţi cei care au acest obicei blestemat: "Noi trebuie să suportăm cu răbdare insultele care ni se aduc; dar, când în faţa noastră o gură sacrilegă vomită hula împotriva lui Dumnezeu, nu numai că nu trebuie să răbdăm, ci trebuie să ne împotrivim celui nelegiuit, să condamnăm insulta, să nu ne ascundem indignarea."
Padre Pio din Pietrelcina, când a fost întrebat dacă trebuie mustrat cel ce înjură, a răspuns: "Este un lucru prea sfânt şi prea drept."
Nu trebuie să ne dispensăm de o datorie care trebuie să ne stea la inimă, pentru că înjurătura este şi un delict social. "Din cauza înjurăturii - scria sfântul Ioan Gură de Aur - vin asupra pământului foametea, cutremurele, ciuma şi războaiele".
Şi Padre Pio întăreşte: "Înjurătura atrage pedepsele lui Dumnezeu: bolile, nenorocirile, ne ia pâinea, ia cenuşa din vatră, ne face să pierdem haruri importante care ne erau hărăzite". Pentru aceasta el era exigent şi energic. Pe cei care înjurau îi trimitea adesea fără dezlegare, lovindu-i uneori cu expresii ca acestea: "înjurătura este diavolul pe limba ta; atragi iadul asupra sufletului tău".
Înjurătura este un mister de nelegiuire.

Ai înjura-o tu pe mama ta?

Într-o zi, sfântul Maximilian Kolbe, pe o stradă din Roma, a auzit pe un om lansând o înjurătură groaznică împotriva Maicii Domnului.
Sfântul Maximilian, frământat în sine, s-a apropiat îndată de acel om şi i-a spus cu lacrimi în ochi: "De ce o înjuri pe Maica Domnului? Ai înjura-o tu pe mama ta?" La acele lacrimi şi la acele cuvinte, omul care înjurase şi-a revenit, a cerut iertare şi a promis că nu va mai face acest lucru.
Dacă o iubim cu adevărat pe Maica Domnului, nu trebuie să ne purtăm ca să facem ca Ea să fie respectată? Ea este Mama noastră! Şi atunci când nu putem sau nu se reuşeşte corijarea blasfemiatorului, trebuie cel puţin să facem puţină reparaţie pentru blasfemii.
Alexandru Manzoni povesteşte un mic episod care i s-a întâmplat la Milano. Într-o seară de iarnă, când drumurile erau pline de zăpadă, el a auzit o groaznică înjurătură spusă de unul care curăţa de zăpadă. Contrariat şi trist, Manzoni a voit să intre imediat într-o biserică pentru a repara, prin rugăciune, acea înjurătură. Aici a văzut o scenă neaşteptată şi foarte frumoasă. Aproape de Tabernacol, o copilă îi trimitea sărutări lui Isus cu mânuţa ei.
Manzoni a privit cu duioşie, apoi şi-a ascuns chipul între mâini şi a plâns.
La şcoala sfântului Alfons să învăţăm datoria de a repara, amintind acele frumoase şi semnificative cuvinte din vizita sa la Isus Euharisticul şi la Maica Domnului: "Salut astăzi prea iubitoarea ta inimă, pentru a aduce reparaţie pentru toate injuriile pe care le-ai primit!"
De la sfinţi să învăţăm a aduce reparaţie îndată ce auzim vreo înjurătură, cel puţin cu câteva rugăciuni scurte, spuse din toată inima.
Să cerem Maicii Domnului să umple sufletele noastre cu iubire pentru slava lui Dumnezeu.


Practică

- Să recităm cu iubire "Magnificat".
- Oferă ziua pentru îndreptarea celor ce înjură.
- Să reparăm blasfemiile, corectându-i pe cei ce le fac sau făcând multe rugăciuni scurte 

sâmbătă, 13 mai 2017

Luna mai, luna Fecioarei Maria



Ziua a XIII-a - 13 mai

SCANDALUL (SMINTEALA)

Împotriva scandalului, Isus a spus cuvintele cele mai teribile pe care le-a rostit vreodată: "Cine va sminti pe unul dintre aceştia mici care cred în Mine, ar fi mai bine pentru el să i se lege de gât o piatră de moară şi să fie scufundat în adâncul mării."
Vai lumii pentru scandaluri! Trebuie să vină scandaluri; dar "vai de acela din vina căruia vine scandalul!" (Mt 18,6-7).
De ce acest limbaj atât de teribil al lui Isus? Răspunsul este simplu: pentru că scandalul este mai rău decât crima. De fapt, prin scandal nu este lovit trupul, ci sufletul omului, ucigându-l. Este o adevărată crimă spirituală, "este asasinarea sufletelor, - cum spunea sfântul loan Gură de Aur - de mii de ori mai de temut decât uciderea trupurilor".
Acesta este elementul cel mai teribil şi caracteristic al scandalului: ruinarea celor nevinovaţi, a celor simpli şi a celor care nu cunosc răul.
Scandalul este şcoala corupţiei, învăţătura păcatului, provocare la rău. Este păcatul unui singur om, care târăşte pe mulţi după el. Este asemenea unei stânci care se rostogoleşte din munţi, târând după ea tot ce întâlneşte. Este ca "drojdia" stricăciunii care strică toată pasta, în orice domeniu: spiritual, moral, educativ; în orice mediu: familie, şcoală, fabrici şi serviciu; la orice nivel: individual, social, cultural, economic.

"Vai lumii"

Lumea este un arsenal de scandaluri. Tot ce este în lume - spune sfântul Ioan - pofta trupului, pofta ochilor şi mândria vieţii" (1In 2,16). De fapt este de ajuns să te mişti puţin prin lume pentru a întâlni scandaluri în orice loc şi de orice fel.
Dacă ieşi pe stradă: iată scandalul reclamelor obscene şi al publicităţii indecente.
Dacă intri la cinema: iată scandalul spectacolelor imorale şi degradante, de lupanar.
Dacă mergi la chioşcurile de ziare: iată scandalul revistelor ilustrate cu imagini ruşinoase, care scârbesc; ziare aşa de adesea pline de vorbărie, falsitate, crime sau mişelii.
Dacă intri într-o casă, la un bar, la un restaurant: iată scandalul spectacolelor de la televizor, cântece triviale, vulgarităţi şi certuri.
Dacă intri într-o şcoală sau librărie: iată scandalul învăţăturilor false, cu teorii aberante sau cărţi şi romane pline de erori şi descrieri ruşinoase.
Dacă intri într-un birou, într-un magazin, de urci în tren, de mergi la stadion sau la piaţă: iată scandalul vorbăriei uşuratice, al înjurăturilor, al blestemelor.
Întâlneşti femei pe stradă, în locuri publice, până şi-n biserici: iată scandalul modei indecente prin minijupă, prin haine provocatoare şi nudităţi neruşinate...
Ce să mai spunem apoi despre scandalurile aşa de răsunătoare în administraţia finanţelor publice, a justiţiei, a luptei împotriva criminalităţii?

"Vai lumii din cauza scandalurilor!"

Padre Pio spunea despre filmele scandaloase că, la judecata lui Dumnezeu, vor plăti toţi: de la regizori şi actori... până la cei ce lipesc afişele şi fac publicitate. Acelaşi lucru îl spunea şi despre cei care răspândesc moda indecentă, pornografia, greşelile împotriva credinţei şi a moralei.
Aşa va fi pentru oricine conlucrează la orice fel de scandal. Isus ne-a spus clar că dreptatea lui Dumnezeu va fi "aprinsă de mânie" (Ps 69, 25) împotriva scandalurilor (smintelilor).

"Vai de cel care dă scandal!"

Un păcătos scandalos trăia netulburat, făcând mari rele între credincioşi, fără ca să îndrăznească cineva să-l mustre.
Sfântul Alfons de Liguori a aflat şi a trimis să-l cheme, pregătindu-i o mică surpriză (cursă).
La intrare în camera sfântului Alfons, păcătosul a găsit pe pământ, în prag, un mare Crucifix, care îl împiedica să treacă. Păcătosul a rămas perplex, dar sfântul Alfons i-a zis: "Păşiţi, păşiţi şi peste trupul lui Isus; nu este prima dată când îl călcaţi în picioare! Aţi făcut-o atât de adesea prin scandalul pe care îl daţi!"
Acel domn a rămas adânc rănit de cuvintele sfântului. S-a recules în tăcere, a plâns şi şi-a schimbat viaţa.
Cine dă scandal calcă în picioare mădularele lui Cristos. Cel ce dă scandal este un pericol public. Trebuie sau să-l salvăm, sau să fugim de el. Sfântul Pavel îl înştiinţa pe episcopul Timotei: "Dojeneşte în public pe cei care păcătuiesc în public" (1Tim 5,20).
Să nu ne fie teamă. Este o faptă bună care se săvârşeşte. Dacă se face cu energie unită cu discreţie, nimic nu se va pierde în faţa lui Dumnezeu din sforţarea pentru bine pe care am încercat-o.
O dată, sfântul Robert Ballarmin, mergând în vizită la un principe din Roma, a văzut în salonul de aşteptare câteva tablouri reprezentând persoane aproape goale. în timpul convorbirii cu principele, nu s-a referit deloc la acest lucru. Dar la despărţire i-a zis cu toată amabilitatea: "Aş vrea să mai recomand înălţimii voastre câţiva săraci care nu au haine pentru a-şi acoperi goliciunea." Principele s-a arătat imediat dispus să-i ajute. Şi sfântul Robert, arătând tablourile atârnate pe pereţi, i-a zis: "Iată sărmanii oameni goi, care suferă de frig"... Principele a înţeles şi a dat ordin îndată să fie luate acele tablouri indecente.

Cum să ne apărăm de scandaluri

Trebuie să ne apărăm de scandaluri. "Să şti să umbli în mijlocul primejdiilor" (Sir 9,20), - ne face atenţi Duhul Sfânt. De aceea trebuie să folosim orice precauţie pentru a nu ne împiedica în ele. Lucrurile cele mai necesare sunt cele recomandate de Maica Domnului la Fatima: rugăciunea şi mortificaţia.
Rugăciunea ne dobândeşte harurile necesare pentru a evita primejdiile, pentru a ne menţine înălţaţi şi uniţi cu Dumnezeu, puterea noastră, şi cu Maica Domnului, scăparea noastră.
Mortificaţia ne face să stăpânim simţurile şi să înfrânăm tendinţele faptelor noastre, pe care lumea caută mereu să le aţâţe prin scandalurile ei.
Trebuie să fim generoşi în a ne mortifica. Isus nu este deloc duios în această privinţă! Să-I ascultăm: "Dacă ochiul tău drept îţi este ocazie de scandal, scoate-l şi aruncă-l: este mai bine pentru tine să pierzi unul din mădularele tale, decât tot trupul tău să fie aruncat în gheenă. Şi dacă mâna ta cea dreaptă ţi-i ocazie de scandal, tai-o şi arunc-o, căci este mai bine pentru tine să piară unul din mădularele tale, decât tot trupul tău să fie aruncat în gheenă" (Mt 5,9-10,18,28-38).
Să facem şi noi cum făceau sfinţii. Sfântul Francisc de Assisi, care mergea pe drum cu ochii plecaţi, nu numai că evita astfel primejdiile, dar "predica prin exemplul bun", după cum spunea el.
Sfântul Iosif Cafasso recomanda fiilor săi duhovniceşti să meargă pe drum cu mare modestie, pentru că "drumul lumii este trasat de-a lungul unei prăpăstii". Ce ar spune de străzile de astăzi?
Împotriva ispitei prin scandalurile revistelor, romanelor, spectacolelor de televiziune, să ne amintim de un alt exemplu.
Îngerescul sfânt Dominic Savio, trecând printr-o piaţă unde erau expuse jocuri, mergea mereu modest şi recules. Un coleg i-a spus: "Dominic, de ce nu te uiţi la jocurile de circ şi de alergări expuse?"
Dominic i-a răspuns: "Vreau să păstrez curaţi ochii mei pentru a o contempla mai bine pe Maica Domnului în Paradis!" Ce răspuns!

Practică

- Oferă ziua pentru cei ce dau scandal.
- Cercetează bine dacă nu ai ceva de eliminat printre lucrurile tale.
- Mergi cu modestie pentru a evita pericolele.

vineri, 12 mai 2017

Luna mai, luna Fecioarei Maria



Ziua a XII-a - 12 mai

URA

Sfântul Ignaţiu de Loyola a primit într-o zi un bilet pe care era scris: "Vă urăsc aşa de mult, încât aş vrea să vă ard". A răspuns îndată şi fără premeditare: "Şi eu aş vrea să vă ard, dar de iubire dumnezeiască".
Iată ura şi iubirea. Se opun în mod direct. Ura este contrară iubirii. A urî înseamnă a vrea răul. Cine urăşte o persoană vrea răul acelei persoane. îl putem urî pe Dumnezeu, dar şi pe aproapele.
Este o ură duşmănoasă: când cineva urăşte un duşman sau pe cel care a făcut rău, sau îi poate face rău.
Este o ură de dezgust: când cineva urăşte numai răul (necinstea, cruzimea), care se vede la persoană. Această ură este faptă bună.

Ura ucigătoare

Ura duşmănoasă, în adâncul ei, este ucigaşă. în mod real. Cu adevărat! Mulţi creştini se îngrozesc numai la pronunţarea poruncii a cincea a lui Dumnezeu: "Să nu ucizi". Duhovnicul care ar întreba dacă ai omorât pe cineva, ar auzi imediat un NU răspicat şi repetat.
Dar poate că aproape toţi creştinii se gândesc că poţi ucide un om numai înfingându-i un pumnal între coaste, sau descărcându-i un glonte în inimă, prin ură.
Ura te face să tinzi spre distrugerea altuia şi poate ajunge şi la violenţă extremă. în orice caz, este suficientă ura în inimă şi uciderea deja există, chiar fără violenţă extremă.
Isus a spus clar: "Din inimă vin omorurile" (Mt 15,19). Ura faţă de o persoană este crimă, aşa cum şi dorinţa necurată faţă de o femeie este deja un adulter săvârşit "în inimă" (Mt 5,28).
Ce să spunem despre crimele legalizate prin legea avortului? Copii nenăscuţi şi lipsiţi de apărare sunt loviţi mişeleşte în sânul matern, ucişi fără botez, lipsiţi de Paradis, destinaţi pentru Limbul veşnic. Ce lanţ de nenorociri săvârşeşte mâna ucigaşului!
Nu mai mică ură împotriva vieţii şi împotriva "Dumnezeului celor vii, nu al celor morţi" (Mc 12,27) are în inimă cel care recurge la mijloace anticoncepţionale (pilulă etc.), care face să se săvârşească "ucideri anticipate", cum au fost definite. Cine poate măsura toată ura ucigaşă răspândită în lume şi care lucrează prin avorturi şi anticoncepţionale?
Dacă Rahela plângea asupra poporului său pentru copiii care nu mai erau (Gen 31,15), care nu va fi sfâşierea Maicii Domnului în faţa urii criminale care bântuie pe tot pământul?
Dacă iubirea este perfecţiunea omului, ura este perversiunea omului.

Numai iubire

Creştinii nu pot să urască pe nici un om, pentru că "cine spune că-l iubeşte pe Dumnezeu şi-l urăşte pe fratele său este un mincinos (1In 4,20).
Nu numai atât: "dacă vii să oferi darul tău la altar şi acolo îţi aminteşti că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă acolo darul tău, în faţa altarului, şi mergi mai întâi de te împacă cu fratele tău, apoi întoarce-te şi prezintă darul tău (Mt 5,23-24).
Creştinii nu pot să-i urască nici chiar pe duşmanii lor. Trebuie însă să-i iubească, suferind. "Iubiţi pe duşmanii voştri; faceţi bine celor ce vă urăsc, binecuvântaţi-i pe cei ce vă blestemă, rugaţi-vă pentru cei care vă calomniază, celui ce te loveşte pe un obraz, întoarce-i-l şi pe celălalt" (Lc6,27-29).
Nu mai trebuie să spunem că această iubire faţă de duşmani "este lucrul cel mai mare", după cum spunea sfântul Augustin, şi este un eroism fără de egal. El nu corespunde desigur cu înclinaţiile noastre naturale. în Vechiul Testament se spunea: "ochi pentru ochi, dinte pentru dinte" (Ex 21,24). Era legea talionului, lege de fier şi necruţătoare. Dar Isus a intervenit şi a curăţit totul. "Aţi auzit ce s-a spus: să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe duşmanul tău. Dar eu vă spun: iubiţi pe duşmanii voştri, rugaţi-vă pentru cei care vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru, care este în ceruri; pentru că face să răsară soarele său şi peste cei buni şi peste cei răi, şi face să plouă şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Căci dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Oare nu fac la fel şi păgânii? Fiţi deci desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru din ceruri este desăvârşit" (Mt 5,43-48).

Iertarea creştină

Din păcate, noi spunem uşor cu buzele cuvintele din rugăciunea Tatăl nostru: "şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri" (Mt 6,12). Dar cu inima de câte ori iertăm într-adevăr pe cei care ne-au făcut rău?
A nu răspunde la salut, a nu-i adresa nici un cuvânt, a nu mai vrea să avem de a face cu cutare persoană... sunt lucruri frecvente între creştini.
Când sfântul Iosif Cafasso voia să convingă un întemniţat să renunţe la orice ură împotriva duşmanilor săi, încerca să-l facă să rostească Tatăl nostru pentru acel agresor. După cuvintele "şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri", Sfântul îl întrerupea şi îl întreba dacă le-a spus din toată inima. La răspunsul afirmativ se bucura cu cel închis pentru generozitatea lui în a ierta. Dacă însă răspunsul era negativ, sfântul Iosif îi spunea că avea nevoie de mai mult curaj ca să ceară de la Dumnezeu să fie aspru cu ei, aşa cum el se arăta aspru cu ceilalţi.
Aşa este şi pentru noi. Zadarnic apelăm. Aşa cum iertăm vom fi iertaţi şi noi, pentru că Isus a spus: "Iertaţi şi veţi fi iertaţi... va fi folosită pentru voi aceeaşi măsură pe care aţi folosit-o pentru alţii" (cf. Lc 6,37-38). Depinde de noi, deci, să obţinem o iertare totală de la Dumnezeu.


Pretexte şi scuze

Şi totuşi, pare de necrezut, dar este foarte adevărat că noi adesea invocăm orice scuză pentru a nu ierta, cu toate că constatăm că Dumnezeu este totdeauna gata să ne ierte, că Maica Domnului ne iubeşte mereu, pe noi, care avem o răutate nesecată.
Un brav predicator a adunat laolaltă toate scuzele deşarte, care de obicei se invocă pentru a nu ierta, Iată-le: -
Eu nu reuşesc să-mi înving antipatia pe care o simt în a ierta acea (cutare) persoană. -
Exagerare - răspunde sfântul Ieronim. Dumnezeu nu porunceşte lucruri imposibile. -
Dar mi-a făcut atâta rău! -
Nu trebuie să iertăm pe cei care ne fac bine. -
M-a ruinat, propriu-zis a încercat să-mi distrugă toată averea. -
Fie şi aşa! Dar crezi oare că, alimentând în inimă atâta ură, câştigi ceva? Pentru a te consola de relele suferite, mai adaugi un altul şi încă foarte mare, pentru că Isus a spus clar că acela care nu iartă nu va fi iertat. -
Dar ce va spune lumea? -
Va spune că eşti un creştin!... -
Dar onoarea mea? -
Cea mai mare onoare pentru un creştin este să fii şi să te comporţi ca un fiu al lui Dumnezeu, care este nemărginit de milostiv. -
Dar acea persoană chiar nu merită iertarea mea... -
Se poate, dar iertarea ta a meritat-o Isus Cristos! -
Dar acea persoană va profita de iertarea mea pentru a deveni mai rea. -
Bine, dar tu vei deveni mai bun!

Bine pentru rău

Nu numai că trebuie să iertăm, dar trebuie să răsplătim răul cu binele.
"Nu vă lăsaţi învinşi de rău, dar învingeţi răul cu binele" (Rom 12,21). Aşa face Dumnezeu, care continuă să dăruiască viaţă celui care îl ofensează.
Aşa face şi Maica Domnului, care continuă să iubească pe cel care o face să plângă.
Şi sfinţii ne-au lăsat exemple minunate de biruinţă a iubirii asupra urii.
Când ucigaşul sfintei Maria Goretti s-a prezentat la mama sfintei pentru a-i cere iertare, a auzit răspunzându-i-se: "Cum aş putea să nu te iert şi eu, când Maneta mea deja te-a iertat?" De fapt, eroica fecioară şi martiră, cu puţin timp înainte de a muri, l-a iertat din inimă pe cel care a omorât-o şi, arătându-i-se după moarte, i-a spus că-l vrea cu dânsa în Paradis.
Aceasta a fost "răzbunarea" sfinţilor!
Sfintei Ioana Francisca de Chantal i-a fost omorât soţul la o expediţie de vânătoare. Ea a suferit groaznic, dar a ştiut să ierte într-atât, încât a voit să fie naşa de botez pentru un copil al ucigaşului. Ce lecţie pentru noi, care suntem în stare să nu mai privim în faţă o persoană pentru o simplă nedreptate.
Sfântul Maximilian Kolbe, îndrăgostitul până la nebunie de Neprihănita, în lagărul urii de la Auschwitz îi îndemna pe fraţii săi de suferinţă să învingă ura prin iubire, pentru că - spunea el - "numai dragostea creează". Şi el dobândea această iubire de la Neprihănita, "Maica frumoasei iubiri".

Practică

- Citeşte şi meditează parabola slujitorului neiertător (Mt 18,21-35).
- Oferă ziua pentru toţi cei care au provocat avorturi sau folosesc anticoncepţionale.
- Recită sfântul Rozariu pentru un duşman al tău.

joi, 11 mai 2017

Luna mai, luna Fecioarei Maria

Ziua a XI-a - 11 mai

MARELE DUŞMAN

Diavolul este marele duşman al omului. Este "duşmanul numărul unu", spunea Sfântul Părinte Paul al VI-lea.
Satana apare de la începutul neamului omenesc şi se prezintă "de la început ucigaş, mincinos şi tatăl minciunii" (In 8,44). A reuşit să-i ducă la cădere pe Adam şi Eva şi a devenit "principele acestei lumi" (2Cor 4,4), acuzatorul fraţilor noştri (Ap 12,10).
Deci, prin păcatul strămoşesc, "toată lumea a fost pusă sub cel rău" (1In 5,19) şi diavolii sunt "stăpânitorii acestei lumi întunecate" (Ef6,12).
Cât apar de întunecoase primele evenimente ale omenirii noi din cauza acestui ucigaş infernal, care are "stăpânirea întunericului!" (1c 22,53).
Padre Pio din Pietrelcina, într-o scrisoare către părintele său spiritual, s-a referit la figura monstruoasă a diavolului, văzut într-o viziune ca o fiinţă groaznică, uriaşă, înalt ca un munte negru...
Sfântul Petru ni-l prezintă sub figura unui leu care mugeşte, mereu gata a ne sfâşia (1Pt 5, 8-9). Cât nu-l torturează invidia că noi putem să ne mântuim! El ne vrea pe toţi cu el în iad.

"Aurora care se ridică..."

Încă o scenă uimitoare, dar care apare la începuturile omenirii subjugate de diavol şi apăsate de păcate: O femeie uimitoare cu Fiul ei "zdrobeşte capul" (Gen 3,15) şarpelui ispititor. Fecioara Neprihănită, biruitoarea diavolului, străluceşte în întunericul păcatului cu Fiul ei Dumnezeiesc. Neprihănita înseamnă înfrângerea diavolului.
Pagina din Geneză, în care însuşi Dumnezeu o prezintă pe Fecioara Neprihănită, este asemănătoare aurorei care se înalţă în mod minunat peste noaptea omenirii păcătoase. Autorul inspirat al cărţii "Cântarea cântărilor" ast-fel exclamă uimit: "Cine este aceasta care se înalţă ca aurora, frumoasă ca luna, aleasă ca soarele, înfricoşătoare ca o armată gata de luptă? (Cânt. 6,9).
Aceasta este Neprihănita, războinica invincibilă, Doamna biruinţelor, groaza diavolilor.
Să ne fie de ajuns a aminti aici un amănunt relatat de sfânta Bernadetta Soubirous despre Neprihănita la Lourdes. Mica vizionară a văzut într-o parte a grotei o turmă de diavoli agitaţi, care scoteau urlete infernale. Înspăimântată, sfânta Bernadetta şi-a ridicat imediat ochii spre Neprihănita. A fost de ajuns ca Neprihănita să arunce o simplă privire aspră către diavoli, ca aceştia s-o ia la goană.
Astfel diavolul, în faţa sfintei Fecioare, arată că este, într-adevăr, ceea ce înseamnă numele Belzebut: un "zeu al muştelor"!

Ispititori în ţinută

Tactica diavolului este de a ademeni simţurile şi imaginaţia omului, pentru a face să păcătuiască spiritul. Se prezintă ca un sfetnic şi ca un slujitor în mare ţinută, oferind de câştigat bunuri şi plăceri seducătoare. Aşa a făcut cu Eva (Gen 3,1-7). Aşa l-a ispitit şi pe Isus în pustiu (Mt 4,1-11) şi pe atâţia sfinţi din toate timpurile: sfântul Benedict, sfântul Francisc de Assisi, sfânta Tereza de Avilla, sfântul Ioan Vianney, sfântul Ioan Bosco, Padre Pio...
Foarte abil şi viclean cum e, el ştie să se folosească de orice pentru a ne ruina; îi este de ajuns: o "privire lipsită de modestie" a lui David, care se uită la Betsabea (2Sam 11,2-26), o lăcomie a lui Esau, care vrea un "blid de linte" (Gen 25,29-34), o alipire de bani, ca a lui Anania şi Safira, care au ascuns banii (Fap 5,1-10).
El încearcă să propună până şi lucruri aparent folositoare pentru suflete. Se ştie că sfântul Ioan Vianney predica foarte simplu, bogat în haruri pentru suflete. Iată că diavolul i s-a prezentat preocupat şi l-a îndemnat să predice într-un chip mai savant şi înalt, asigurându-i faima de mare predicator.
Sfântul a sesizat înşelătoria, a respins ispita şi a continuat să predice simplu şi eficace. Însă a trebuit să plătească cu necazuri, pe cane diavolul, înfuriat, i le făcea ziua şi noaptea.

"Patru nebuni..."

Capodopera artei diavolului este de a-i convinge pe oameni că el nu există. Obţinând acest lucru, e clar, diavolul poate să-i trateze pe oameni ca pe nişte marionete.
O dată, Padre Pio din Pietrelcina a ascultat o predică în care predicatorul nu făcea altceva decât să se întrebe dacă într-adevăr diavolul nu există, cum zic unii. Numai la sfârşit predicatorul a încheiat afirmând existenţa diavolului.
După predică, Padre Pio îl făcu atent pe predicator că atunci când se vorbeşte despre diavol, trebuie spus imediat că el există şi despre acţiunea sa răufăcătoare în lume; numai la sfârşit se poate adăuga: "Sunt apoi 4 nebuni care îndrăznesc să nege existenţa diavolului..."
Aceşti "patru nebuni" astăzi sunt mulţi, chiar în Biserică. Atât de adevărat, încât sfântul Părinte Paul al VI-lea a trebuit să intervină anume cu discurs (la 15 nov. 1972), pentru a întări adevărul de credinţă asupra existenţei diavolului ca persoană, şi pentru a constata cu amărăciune cum "fumul Satanei" începe să afume Biserica.
Altădată Padre Pio i-a spus unei fiice duhovniceşti: "Dacă s-ar putea vedea cu ochii trupului câţi diavoli au invadat pământul, nu s-ar mai vedea soarele!"
Împotriva acestor "apostaţi necuraţi", cum îi numea acelaşi Padre Pio, cât de mare trebuie să fie apărarea noastră!...

"Vegheaţi şi rugaţi-vă"

Isus ne-a făcut atenţi asupra ispitelor diavolului. El ne-a învăţat cuvintele din rugăciunea "Tatăl nostru": "...şi nu ne duce pe noi în ispită..." (Lc 11,4). El ne-a recomandat cu grijă: 'Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită" (Mc 14,38).
Vegherea şi rugăciunea sunt cele două mari puteri ale omului împotriva diavolului. Să ne însuşim această recomandare părintească a lui Padre Pio din Pietrelcina: "Fiul meu, duşmanul nu doarme! Atenţie, cu veghere şi rugăciune! Cu prima îl recunoaştem, cu a doua avem arma pentru a ne apăra".
Vigilenţa ne ajută să recunoaştem ocaziile periculoase (o lectură, un spectacol, o persoană, un loc, o dorinţă...); rugăciunea ne dă puterea de a fugi de primejdii, de a fugi de ocazii, cum recomanda sfântul Filip Neri.
Şi sfântul Augustin ne învaţă că diavolul este numai un câine legat şi poate muşca numai pe cei care se apropie de ei. Deci, staţi departe de el!
Dacă diavolul devine obraznic, să ascultăm cuvântul sfântul Ioan Bosco, care spunea tinerilor săi: "Rupeţi coarnele diavolului prin Spovadă şi Împărtăşanie".

Îi zdrobeşte capul

Sfântul Maximilian Kolbe a scris că astăzi "şarpele îşi înalţă capul în toată lumea, dar Fecioara Neprihănită i-l zdrobeşte cu victorie răsunătoare".
Pentru a-l învinge pe diavol în modul cel mai umilitor, trebuie să alergăm la Neprihănita. Diavolul, în sensul strict al cuvântului, are groază de Aceea care singură "este înfricoşătoare ca o armată rânduită în ordine de bătaie" (Ct 6,9).
Când sfânta Veronica Giuliani era asaltată fizic de diavol, îndată ce reuşea să o cheme în ajutor pe Maica Domnului, diavolul fugea în grabă, urlând: "N-o invoca pe duşmanca mea!"
Rugăciunea mariană (în cinstea Maicii Domnului) cea mai puternică împotriva diavolului este sfântul Rozariu. O dată, în timpul unui exorcism, a fost întrebat de care rugăciune se teme cel mai mult. A răspuns: "Rozariul este biciul meu".
Dacă creştinii ar purta la ei şi ar folosi des acest "bici al diavolilor", câte căderi, nenorociri şi păcate ar fi evitate pe pământ!


Practică

- Să purtăm la noi sfântul Rozariu şi să-l recităm în timp de ispită.
- Să oferim astăzi o mortificaţie a lăcomiei.
- Să citim şi să medităm din Evanghelie pagina cu ispitirea lui Isus din pustiu (Mt 4,1-11).

miercuri, 10 mai 2017

Luna mai, luna Fecioarei Maria

Ziua a X-a - 10 mai

PĂCATUL

Ce este păcatul? Este o ofensă adusă lui Dumnezeu. Nu ascultăm de sfânta voinţă a lui Dumnezeu şi ascultăm de voinţa trupului, de diavol şi de lume. Păcatul ne face să călcăm în picioare poruncile lui Dumnezeu şi ne face să iubim poftele instinctelor şi ale patimilor noastre.
Păcatul aduce dezordine, dezechilibru, ruină în om şi în lucruri, chiar dacă păcătosul îşi închipuie că găseşte un bine în păcat.
E suficient să ne gândim la primul păcat, acela al lui Adam şi al Evei. În spatele ispitei de a-i face să devină "ca Dumnezeu", păcatul a adus ruina întregii omeniri şi a întregului creat (Gen 3).
De ce a venit potopul pe pământ? Din cauza păcatului (Gen 7 şi 8).
De ce au ars Sodoma şi Gomora?
De ce au fost distruse oraşele: Tir, Sidon, Horazina, Capemaum şi Ierusalimul?
De ce există războaie şi pustiiri între popoare?
De ce în atâtea familii este iadul?
De ce sunt oameni care merg la iad?
Din cauza păcatului. Totdeauna din cauza păcatului. Aveau dreptate unii sfinţi să tremure numai la auzul cuvântului de păcat.

Păcatul de moarte

Păcatul este de moarte, dacă ofensa adusă lui Dumnezeu este gravă; e uşor, dacă ofensa adusă lui Dumnezeu este uşoară.
Cea mai mare nenorocire care poate să i se întâmple unui om este să săvârşească un păcat de moarte. Padre Pio din Pietrelcina obişnuia să-i exclame "nenorocitule" celui care se acuza de un păcat de moarte. Nici o nenorocire nu se poate compara cu păcatul de moarte. Ba mai mult, ar fi de preferat orice altă nenorocire.
Sfântul Ciprian scria: "Priveşte stricăciunile pe care le produc grindina semănăturilor, vijeliile copacilor, ciuma animalelor şi oamenilor, vântul şi furtuna corăbiilor... Ele nu sunt decât o palidă imagine a daunelor pe care păcatul le aduce sufletului nostru; el distruge toate roadele faptelor bune, corupe toate facultăţile noastre şi-l aduce pe om la o moarte sigură".
De aceea, făcea foarte bine curajosul tânăr sfânt Dominic Savio să-şi susţină frumoasa sa maximă: "Mai bine moartea decât păcatul!".
De fapt moartea nu este decât un fapt fizic care transformă trupul omului în cadavru. Păcatul, însă, este un fapt spiritual, care reduce sufletul omului la starea de cadavru, până nu se redobândeşte harul sfinţitor prin sacramentul Spovezii.
Un creştin cu sufletul cadavru: iată monstruozitatea păcatului de moarte!

Este înspăimântător...

Pentru a înţelege mai bine monstruozitatea păcatului de moarte, trebuie să privim Calvarul. Păcatul l-a făcut pe Isus "omul durerilor" (Is 53,3), a costat moartea lui Isus pe cruce (1Rg 1,19; Ap 5,9), a "străpuns inima" Maicii Domnului (Lc 2,35). Şi oricine săvârşeşte din nou păcatul de moarte "îl răstigneşte din nou pe Fiul lui Dumnezeu în inima sa proprie" (Evr 6,6).
Din această cauză, păcatul de moarte face sufletul să piardă viaţa supranaturală, adică harul sfinţitor, îl face să piardă meritele şi virtuţile turnate în suflet, lăsându-i numai credinţa şi speranţa; în sfârşit, îi ia asemănarea cu Cristos şi îi întipăreşte chipul diavolului. Este lucru înspăimântător!
Avea dreptate sfânta Tereza de Avilla să spună că vederea unui suflet în starea păcatului de moarte a îngrozit-o într-atât încât l-a rugat pe Dumnezeu să o întrerupă.
Dar câţi nu sunt creştinii în stare de păcat de moarte care nu-şi dau seama că au un suflet cadavru şi se aseamănă cu diavolii? Şi cum pot să creadă că-l iubesc pe Dumnezeu, că o iubesc pe Maica Domnului, dacă prin păcatul de moarte se dovedesc "că-l urăsc pe Dumnezeu" (Rom 1,30) şi "străpung inima" sfintei Fecioare? (Lc 2,55).

Păcatul venial (lesne iertător)

Nu trebuie să ne înşelăm. Chiar şi păcatul lesne iertător aduce ofensă lui Dumnezeu şi ruină omului, cu toate că nu produce efectele dezastruase ale păcatului de moarte.
Sfântul Toma de Aquino ne avertizează: "Ar trebui mai curând să murim decât să săvârşim un singur păcat lesne iertător"; şi sfânta Gemma Galgani exclama: "De o mie de ori moartea, mai curând, decât să săvârşesc un păcat lesne iertător".
Sfinţii consideră urâţenia păcatului venial, după măsura iubirii lor arzătoare faţă de Dumnezeu. De aceea spune sfântul Ioan Gură de Aur: "Sunt gata a mă teme mai mult de ofensa uşoară adusă lui Dumnezeu decât de iadul însuşi!"
Sfânta Ecaterina de Siena spunea despre sine: "Aş voi să fiu în iad fără păcat, decât să mă aflu în cer pătată de cel mai uşor lucru care îi face neplăcere lui Dumnezeu."
Ce vom face noi, care poate în fiecare zi ne pătăm de păcatele veniale cu atâta superficialitate? Ştim să fim atenţi ca să evităm orice suferinţă fizică (chiar şi o răceală), dar nu ne îngrijim de bolile spirituale (nerăbdare, mânie, neglijenţe), care îl ofensează pe Dumnezeu şi ne pătează sufletul.
Într-o zi, sfânta Francisca de Chantal voia să aşeze cu mâinile ei cadavrul unui lepros în sicriu. Cineva a încercat s-o împiedice, de teama molipsirii de lepră. "Nu mă tem de altă lepră decât de păcat!" a spus ea hotărâtă.

Mica Iacinta

Cea mai mică dintre cei trei păstoraşi de la Fatima, Iacinta, a fost cea mai înflăcărată jertfă pentru mântuirea păcătoşilor. A devenit pentru ea o pasiune: să-i mântuiască pe păcătoşi de la iad, oferind tot felul de sacrificii. Căuta mereu noi sacrificii, cu o mare inventivitate.
Când întâlnea săraci pe drum, le dădea lor hrana ei, rămânând flămândă până seara; avea o sete arzătoare în luna august şi renunţa cu orice preţ să bea; fratele ei, Francisc, culegea ghinde mai dulci din copac şi ea cerea să i le dea pe cele mai amare, pentru a oferi o jertfă; avea o mare durere de cap şi orăcăitul broaştelor îi făcea greaţă, dar ea l-a oprit pe fratele ei să le alunge, pentru a mai oferi o altă jertfă.
Trebuie să învăţăm de la această copilă să ascultăm de dorinţele Maicii Domnului asupra necesităţii de a-i mântui pe păcătoşi de la iad, conlucrând la convertirea lor prin rugăciune şi pocăinţă.

Practică

- Să sărutam adesea pământul pentru întoarcerea păcătoşilor.
- Să repetăm deseori maxima sfântului Dominic Savio: "Mai bine moartea decât păcatul!"
- Să spunem în fiecare seară actul de căinţă pentru iertarea păcatelor.

marți, 9 mai 2017

Luna mai, luna Fecioarei Maria

Ziua a IX-a - 9 mai

VIAŢA ÎN HARUL SFINŢITOR

Maica Domnului este numită de îngerul Gabriel "plină de har" (Lc1,28). Şi noi înţelegem că plină de har înseamnă plină de Dumnezeu.
Şi noi spunem despre noi înşine: sunt în harul lui Dumnezeu sau fără harul lui Dumnezeu, adică îl am pe Dumnezeu în suflet sau pe satana: "Cine nu este cu mine, este împotriva mea" (Mc 12,30).
Deci, ce este harul?
Este viaţa dumnezeiască în suflet. "Când un suflet este în harul lui Dumnezeu, este părtaş al naturii divine". Nu devine Dumnezeu, dar este unit, este plin, este cufundat în Dumnezeu: ca un burete care, scufundat în apă, este plin de apă.
Deja aceste câteva gânduri sunt suficiente pentru a înţelege nemărginita valoare pe care o are sufletul creştinului în starea harului sfinţitor.
Desigur, avea dreptate papa Leon cel Mare să exclame: "Recunoaşte, creştinule, demnitatea ta; şi, devenit părtaş al naturii divine, fereşte-te să înjoseşti măreţia ta prin fapte nedemne".

Sufletul ... şi câinele

Într-o zi, sfântul Paroh de Ars trecea, ca de obicei, printre două rânduri de oameni pentru a merge în biserică. Deodată s-a oprit în faţa unui vânător, care avea puşca în bandulieră şi frumosul său câine de vânătoare alături.
Sfântul s-a aplecat mai întâi să mângâie câinele, spunând: "Ce câine măreţ!" Apoi l-a fixat cu privirea pentru câteva momente pe vânător şi i-a spus: "Domnule, ar fi de dorit ca sufletul dumitale să fie frumos ca acest câine ce-ţi aparţine". La aceasta se reduce sufletul unui creştin fără harul lui Dumnezeu: valorează mult mai puţin decât un câine!
Dar cum se pierde harul iui Dumnezeu? Se pierde prin săvârşirea păcatului de moarte. Sufletul în harul lui Dumnezeu este asemănător cu un bec electric aprins. Prin păcatul de moarte, sufletul devine asemănător cu un bec ars. Nu mai dă lumină, nu mai foloseşte la nimic.
Dar harul lui Dumnezeu se poate redobândi, atâta timp cât cineva este în viaţă, prin căinţă şi prin sacramentul Spovezii. Este în interesul nostru să nu amânăm a-l redobândi, pentru că fiecare clipă trăită în păcatul de moarte este un moment trăit ca "fii ai întunericului" (1Tes 5,5), în loc să fim "fii ai luminii" (Ef 5,8).
Înţeleg oare creştinii toate acestea? Sau poate mai degrabă, mulţi nu se preocupă aproape deloc că se află fără harul lui Dumnezeu şi continuă să trăiască dintr-un păcat de moarte în altul.


Omenirea fără har

Din păcate, dacă voim să aruncăm o privire, chiar şi din fugă, asupra omenirii, pentru a şti dacă majoritatea trăiesc în harul lui Dumnezeu, trebuie să constatăm în mod realist că "puterea întunericului" (Lc 22,53) şi "principiile acestei lumi" (Is 12,31) fac ravagii în viaţa de har a oamenilor.
Azi păcatul de moarte nu este numai o faptă a unui singur om, ci este şi un fenomen de masă, o obişnuinţă a popoarelor.
Astăzi este obiceiul, aproape pe scară mondială, de a citi presa pornografică, de a vedea filme bestiale, de a frecventa plaje şi localuri scandaloase, de a urma mode indecente, de a folosi pilula şi metodele anticoncepţionale, de a avea raporturi extraconjugale sau înainte de căsătorie, de a divorţa, de a avorta, de a tăgădui credinţa, de a profesa ateismul, de a se vorbi cu înjurături şi vorbe uşuratice... fără să mai vorbim de tâlhărie, violenţe şi flirturi, adesea colosale.
Sărmană lume! Pare că niciodată cu atâta evidenţă nu s-a aflat "toată pusă sub cel rău" (In 5,19). Şi totuşi "Isus Cristos s-a jertfit pe sine însuşi pentru păcatele noastre, pentru a ne smulge din această lume perversă" (Gal 1,2).

Maica harului

Noi, creştinii, ar trebui să fim mândri în mod sfânt că suntem fiii lui Dumnezeu şi ai Mariei, fraţii lui Isus Cristos, temple ale Duhului Sfânt, moştenitori împreună cu Isus ai Paradisului. Într-adevăr, Isus a venit pentru ca oamenii "să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug" (In 10,10).
Şi toate aceste bogăţii divine ne sunt dăruite prin sfântul Botez (care, de aceea, este bine să fie administrat cât mai curând noilor născuţi).
Sfântul Ignaţiu martirul se numea cu mândrie pe sine însuşi "Teofor", adică "purtător de Dumnezeu". Toţi ceilalţi sfinţi l-au preamărit şi purtat pe Dumnezeu în trupul lor (1Cor 6,20), cultivând viaţa harului cu cea mai mare grijă.
Dar cine este Maica harului dumnezeiesc? O ştim: este Maica Domnului. Deci Ea ne naşte la viaţa divină. Sfântul Leon cel Mare afirmă că orice baptiser este sânul feciorelnic al Măriei! De la Ea vine şi harul renaşterii, care este absolut necesar, pentru cel ce a săvârşit păcatul de moarte, şi care a transformat atâţia păcătoşi în sfinţi.
Să-i amintim, de exemplu, pe sfântul Ioan al lui Dumnezeu, tânăr necăsătorit, care trecea de la o meserie la alta fără să se gândească. Maica Domnului l-a eliberat în mod minunat de o mare primejdie, apărându-l şi chemându-l la întoarcere: "Odată tu mă iubeai - i-a spus. Întoarce-te să mă iubeşti şi să duci o viaţă evlavioasă. Întoarce-te la Dumnezeu." Tânărul a luat-o în serios şi s-a sfinţit. Nu vrem să o luăm şi noi în serios?
Pentru a o lua în serios, să o rupem în mod energic cu păcatele noastre. Cum e posibil să ne lăsăm ademeniţi şi seduşi de o lume care e numai poftă rea? (cf. 1Is 2,15.17).
Experienţa tuturor celor convertiţi confirmă pe deplin această tristă realitate a lumii fără har, în întregime numai înşelăciune şi păcat. Mai ales marii convertiţi ne asigură că viaţa nu are sens, dacă nu este trăită pentru Dumnezeu şi pentru veşnicie.
Să ne amintim de experienţa unei mari artiste, Maria Fenoglio (ca artistă Eva Lavalliere), care s-a hotărât să se sinucidă tocmai când ajunsese la culmea gloriei şi a faimei mondene.
A fost salvată la timp, din mila lui Dumnezeu, şi a fost luminată de har. Atunci a înţeles, în cele din urmă, care sunt adevăratele valori ale vieţii. A renunţat la viaţa ei mondenă, a părăsit teatrul şi a început o viaţă de jertfe din ce în ce mai bogată în har şi virtuţi. Scria în jurnalul ei: "Idealul meu?... Isus. Ocupaţia mea favorită? Rugăciunea. Sportul meu preferat? A sta în genunchi. Parfumul cel mai îndrăgit? Tămâia. Bijuteria mea cea mai de preţ? Rozariul!"


Practică

- Să facem un mare act de căinţă pentru toate cazurile în care am pierdut harul lui Dumnezeu.
- Să repetăm adesea această invocaţie: "Maica harului dumnezeiesc, roagă-te pentru noi!"
- Să ne străduim să fugim de orice prilej de a pierde harul lui Dumnezeu.